Din Amintirile Trecutului


Viaţa este mereu colorată, o simţi, o vezi. Iubeşti fiecare parte din ea, preţuieşti fiecare secundă şi vrei mai mult. Când totul deja este roz şi adrenalina îţi creşte la maxim, când gândul nu îţi este la nimic altceva decât la viitor, apare el, trecutul, exact atunci când te aşteptai mai puţin, atunci când simţeai că l-ai uitat, atunci când nu mai întorceai capul să vezi ce este peste umărul tău.

Şi vine momentul în care viaţa ta nu mai este roz, amintirile îţi invadează mintea şi ţi se pare ca o vrajă prea puternică, ce nu te lasă să mai înaintezi, nu mai poţi să gândeşti limpede şi fiecare parte a trecutului te învăluie.. şi ştii… viaţa nu mai este roz, dar nici altă culoare nu mai are.

Dintr-o dată, nonculoarea te cuprinde, exact ca un film vechi, alb-negru…
Amintirile acelea îţi revin, prezentul sau viitorul parcă nu mai există în acel moment, nu mai ai capacitatea de a înainta, de a mai face un pas sau de a intoarce capul, să închizi ochii şi să îndrăzneşti să visezi. Ştii că un vis nu te va face mai puternic şi realizezi că niciodată, nimic, nu va mai fi ca în vremurile pe care le-ai iubit atât de mult.

Credeai că eşti în rai, îţi imaginai deja cum sari pe fiecare nor, simţeai cum pluteşti… dar acel nor, s-a evaporat, iar tu ai căzut, ai căzut atât de mult, încât tot ce ai în minte sunt vorbe de demult, ce le îndrăgeai. Şi ştii că zilele tale de singurătate s-au prelungit, suferinţa ta s-a prelungit. Amăgirea este acum la tot pasul, trecutul este cel pe care l-ai iubit atât de mult… atât de mult… Cum să traieşti fără el, când ştii că fiecare minut depinde de el?
Simţi că te sufoci în lacrimi, şi tot ce ştiai c-a fost devine un chin, totul este acum îmbrăcat în acele haine zdrenţuite şi prăfuite, tu zâmbeai, clipeai şi iubeai acele haine zdrenţuite…

Oare cum să îl uiţi acum, când el a întins mâna spre tine şi ţi-a alungat fericirea şi liniştea? Nu, nu poţi şi nici nu vrei, cât este de minunat să iubeşti acel trecut…
Orele se scurg, lacrimile poate că deja au secat, vocile încă le auzi, bătăile inimii continuă să se joace în tine… în sfârşit, ai reuşit să îţi dai seama cât de greu îţi este să traieşti fără trecut, nici nu mai contează dacă cerul este albastru sau întunecat, nici nu te mai interesează cine te strigă pe nume, ca un disperat care încearcă să te scoată din acel abis în care ai căzut… Nu îţi pasă de ei, nu îţi pasă de acel prezent ce te vrea…

Asta pentru că tu, nu poţi vedea prezentul sau viitorul fără trecut. Dar ştii, el este ”partea” aceea care te-a făcut omul puternic din prezent. Cum să îndrăzneşti să uiţi partea aceea atât de dureroasă, atât de chinuitoare şi totodată… atât de minunată?

 Nu vrei să faci asta… cu toate că îţi este atât de greu…
Inima ti-a fost sfâşiată şi te uiţi la tine, o vezi cum atârnă, o vezi cât este de rănită, o vezi cât de mult sângerează.

Oare de ce nu vine nimeni să te panseze?

Să te îngrijească?

Să nu te mai simţi atât de singur…

De ce?
E vina ta 
ca nu-i laşi să vină, că preferi să suferi atât de mult, că te ineci în lacrimi şi că iubeşti atât de mult trecutul…

Ştiu prea bine că nu îl poţi depăşi.

Cine sunt eu să îţi spun să uiţi partea aceea întunecată?

Când eu însumi nu am făcut nimic ca să ies din acest abis.
Off, şi atunci, îţi cer iertare că nu sunt acel omul puternic care ar putea veni la tine să îţi interzică să priveşti peste umăr,

Îmi cer iertare că nu reuşesc eu însumi să ies din singurătate,

Îmi cer iertare că şi eu la rândul meu sunt omul care nu reuşeşte să se descotorosească de trecut…

Şi atunci, te uiţi la mine, cu toate că sunt deja în genunchi, cu toate că inima îmi sângerează atât de tare, continui să mă priveşti şi îmi spui să plec, cu o voce atât de aspră .

Deja, uitasei trecutul, tu doar îţi aminteai.. şi eu… am ramas în el.

Atât de singur, atât de rănit… şi lacrimile revin… suferinţa la fel şi ea… inima parcă e ruptă în mai multe bucăţi şi mă uit la mine şi mă vad cât de josnic sunt, cât de slab şi imatur.

Cum de nu am puterea ta?

Cum de am rămas aici?

Cum?
Mă întind pe jos, îmi aşez o mână sub cap, e atât de rece… şi atât de trist dar nu vreau să te uit, trecutule, atât de mult te iubesc, atât de mult îmi lipseşti…

Închid ochii şi te văd din nou, aud o melodie în surdină şi reuşesc să visez şi să mi te doresc atât de aproape, dulce şi chinuitor trecut…

 

A.Ana

Etichetat , , , , , , , , , , , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: